Eu sunt Vrăjitoarea Speriată, și aceasta e povestea mea. ✨

Întotdeauna am fost atrasă de nevăzut – și, în același timp, mi-a fost teamă de el.

Copil fiind, nu aveam cuvinte precum spiritualitate sau misticism. Descoperisem însă rugăciunea. În nopțile târzii, când tatăl meu întârzia să ajungă acasă de la birou, șopteam în gând uitându-mă pe geam, rugându-L pe Dumnezeu să îl aducă în siguranță. Și, de cele mai multe ori, la scurt timp după, tata apărea.

A fost prima mea certitudine: Cineva mă ascultă.

Am crescut iubind poveștile în care magia exista dincolo de aparențe – lumi stratificate, simboluri pline de sens, forțe invizibile care modelează vieți vizibile. Cărți fantasy, mituri, obiecte fermecate, sensuri ascunse. Am fost mereu fascinată de simbolistica vrăjitoriei, de sistemele magice din povești, de universuri precum cele din cărțile mele preferate, care nu mi s-au părut niciodată simple ficțiuni, ci mai degrabă amintiri.

Și totuși, alături de această atracție, a existat mereu prudența. O voce blândă, dar fermă, care spunea: ai grijă.

Pentru că una este să fii atras de magie. Și alta este să bănuiești că ai putea purta ceva puternic în tine.

Mult timp, această idee m-a speriat. Mi-a fost teamă că, dacă voi privi prea adânc – dacă îmi voi descoperi cu adevărat intuiția, sensibilitatea sau puterea – viața mea nu va mai putea rămâne la fel. Că siguranța cotidianului se va destrăma. Că mă voi schimba atât de mult încât nu mă voi mai recunoaște. Așa că am rămas la prag: curioasă, dar precaută, privind din margine.

Când tatăl meu a plecat din lumea aceasta, în 2013, bariera s-a fisurat. Durerea m-a împins către întrebări pe care nu le mai puteam evita: Ce se întâmplă după moarte? Unde se duce iubirea? Ce este sufletul?

Am început să citesc – încet, cu grijă – despre viața de apoi, reîncarnare, energii, chakre, conștiință. Nu din rebeliune, ci din dor. Din dorința de a înțelege unde ajunge iubirea atunci când trupul dispare.

Ani mai târziu, au apărut cristalele. Apoi tarotul. Am urmat cursuri online de Reiki, tarot și radiestezie – nu pentru a prezice viitorul sau a controla ceva, ci pentru a înțelege simbolurile, intenția, atenția. Mi-am creat mici ritualuri personale. Momente tăcute. Lumânări. Tămâie. Liniște. Reflecție.

Și totuși, frica nu dispăruse.

Pentru că am fost botezată în religia ortodoxă.

În învățătura Bisericii Ortodoxe, practici precum divinația, tarotul sau folosirea unor instrumente spirituale sunt interzise și considerate incompatibile cu credința. Această perspectivă există pentru a proteja credincioșii de rătăcire, de mândrie și de folosirea greșită a curiozității spirituale — preocupări pe care le înțeleg și le respect profund.

Această tensiune a trăit mult timp în mine.

Mi-a fost teamă de ce vor crede ceilalți.
Mi-a fost teamă să fiu judecată.
Mi-a fost teamă să fiu înțeleasă greșit.
Mi-a fost teamă să nu par că fac ceva interzis sau greșit.

Așa că am fost tăcută. Selectivă. Foarte atentă cu cine împărtășesc aceste părți din mine.

Și totuși, în interiorul meu, nu am simțit niciodată că mă îndepărtez de Dumnezeu.

Ceea ce am simțit a fost evlavie.

Am ajuns să înțeleg aceste instrumente nu ca surse de putere în sine, ci ca simboluri – la fel cum sunt icoanele, lumânările, tămâia sau psalmii. Modalități de a concentra mintea. De a deschide inima. De a asculta mai atent. Nu am încetat niciodată să mă rog. Nu am încetat să cred. Am învățat doar să stau cu misterul fără teamă.

Această înțelegere nu a venit brusc.
A venit încet. Cu blândețe. Cu smerenie.

Și, la un moment dat, am realizat că ceva s-a schimbat.

Nu-mi mai este frică.

Nu de magie.
Nu de credință.
Nu de mine însămi.

Numele Vrăjitoarea Speriată mi se potrivește – nu pentru că încă aș fi speriată, ci pentru că îmi amintesc cine am fost. O fată aflată între mirare și teamă, între dor și reținere, între credință și curiozitate.

Acest site este spațiul în care toate acestea pot coexista.

Nu este un loc al regulilor sau al instrucțiunilor.
Nu este o respingere a credinței.
Este un loc al poveștilor, simbolurilor, reflecției și devenirii.

Aici, magia este tăcută.
Credința este personală.
Iar nevăzutul este întâmpinat cu încredere, nu cu grabă.

Dacă și tu ai fost vreodată atras(ă) de ceva ce ai fost învățat(ă) să te temi, să știi că blândețea este o cale.
Și că a asculta este, uneori, o formă de rugăciune. 🌙